De la performaţă la eşec – mersul pe sârmă

     Venim pe lume cu o unicitate care ne conţine destinul. Modul în care valorificăm sau nu această unicitate, determină calitatea vieţii pe care o trăim.

     Cu toţii îi admirăm pe cei care ajung în vârf, fie el un vârf de munte sau un vârf de carieră. Cei care fac performanţă sunt „modele de urmat”. Părinţii le folosesc pentru a-şi motiva copiii să vrea şi să facă mai mult şi este corect. Toţi putem atinge performanţa.

     Ghidajul exercitat de părinţi, modul în care aceştia îşi îndrumă copiii, este de multe ori ca mersul pe sârmă. Orice pas înainte făcut cu grijă şi atenţie, duce la finalul performant, orice pas greşit te aruncă în hăul eşecului.

     Imaginaţi-vă o sârmă întinsă în aer. La un capăt vă aflaţi dumneavoastră şi copilul dumneavoastră, la celălalt se află ţelul propus. Cum procedaţi? Îi faceţi vânt să plece mai repede, deşi ştiţi că el nu ar vrea? Îi strigaţi să se grăbească, în timp ce el tremură suspendat între cer şi pământ? Continuaţi spunându-i, că dumneavoastră aţi fi făcut mai bine şi mai repede, sau că ieri colegul lui a mers pe o sârmă mai lungă, la o înălţime mai mare? În timp ce el abia îşi ţine echilibrul, îi spuneţi cât aţi fi de dezamăgit dumneavoastră şi tot neamul, dacă el nu va ajunge la capăt şi vă va face de râs pe toţi? Aţi continua să vă comportaţi astfel, total opac la ce se petrece cu copilul dumneavoastră, cu riscul de a-l vedea prăbuşindu-se?

Evident că NU. Niciun părinte normal nu ar face asta.

     Dumneavoastră vă doriţi să îi oferiţi tot ce vă stă în putinţă, tot ceea ce nu aţi avut sau v-a lipsit. Copilul dumneavoastră nu va şti niciodată cum este să nu ai camera ta, pentru că el o are, nu va şti cum este să mergi kilometri întregi până la şcoală, pentru că este dus cu maşina, nu va şti cum este să te rogi de alţi copii să te lase să te plimbi cu bicicleta lor, pentru că i-aţi luat bicicletă cu mult înainte să poată merge cu ea. Acest copil ar trebui să fie foarte recunoscător pentru toate acestea!

     Pentru că are „totul la nas”, vă aşteptaţi să facă mai mult decât aţi făcut dumneavoastră, să ajungă mai sus, să atingă stelele la care dumneavoastră aţi visat. Nu aţi fost niciodată premiant – copilul dumneavoastră va fi. Aţi participat la olimpiade fără vreun rezultat notabil – copilul dumneavoastră va câştiga. V-ar fi plăcut să cântaţi la pian, dar nu aţi avut ocazia – fiul dumneavoastră va deveni un pianist de excepţie. Când eraţi mică vă doreaţi să deveniţi doctoriţă, viaţa v-a împiedicat – fetiţa dumneavoastră va urma medicina. Aţi vrut să deveniţi avocat dar nu s-a întâmplat – aceasta va fi profesia copilului dumneavaostră.

     Pentru că îi oferiţi totul, tot ce nu aţi avut, consideraţi că aveţi dreptul să aveţi aşteptări, să fiţi recompensat prin realizările lui. Sunteţi determinat să îl conduceţi pe drumul pe care i l-aţi ales, deoarece bineînţeles că dumneavoastră ştiţi ce e mai bine pentru el. Faceţi cum ştiţi dvs mai bine: îl încurajaţi, şantajaţi, rugaţi, faceţi presiuni dacă este cazul, iar atunci când rezultatele nu sunt cele pe care le-aţi dorit, sunteţi nemulţumit, supărat, dezamăgit, furios, frustrat şi nu vă feriţi să îi spuneţi sau să îi arătaţi toate acestea copilului nerecunoscător.

     Uneori lucrurile ajung departe, foarte departe de ceea ce v-aţi propus iniţial şi copiii dvs „premianţi” devin „repetenţii vieţii”. Nu mai luptă, nu mai vor nimic, nu mai au dorinţe, ţeluri, năzuinţe. Sunt doar obosiţi, complexaţi, cu o stimă de sine scăzută, ajung în anturaje nepotrivite, capătă dependenţe nesănătoase ca cea de alcool, sau de droguri, se îmbolnăvesc, devin obezi, bulimici, anorexici, fac depresie sau alte boli psihice.

     Seamănă acest parcurs, cu mersul pe sârmă descris anterior? Eu cred că da.

     Ştiţi de ce se întâmplă acest lucru? Pentru că realitatea copilului este diferită de a dumnevoastră, istoricul lui de viaţă este altul, nevoile sale sunt altele. El este un altul. Chiar dacă vă seamănă, chiar dacă are ochii, gesturile, statura şi v-a moştenit firea blândă, vocea frumoasă, sau dragostea faţă de animale, el este altcineva. Nu este vorba despre dumneavoastră şi este bine să fiţi sau să deveniţi conştient de acest lucru.

În loc de a-i atrage atenţia că are ceea ce nu i-a lipsit niciodată şi nici nu a avut ocazia să îşi dorească, aţi face mai bine să aflaţi ce anume îi lipseşte, ce îşi doreşte, ce i se potriveşte.

     Copiii nu ajung la terapie pentru că nu au un anumit tip de tabletă, sau părinţii conduc o maşină veche, sau hainele lor nu sunt de la firma corespănzătoare. Copiii ajung în terapie deoarece le lipseşte tandreţea, afecţiunea, înţelegerea, prezenţa, atenţia părinţilor lor. Ajung în terapie pentru că se simt ignoraţi, desconsideraţi, culpabilizaţi şi neputincioşi în faţa adulţilor care le ghidează şi le marchează viaţa.

     Revenind la mersul pe sârmă, cum ar proceda un părinte iubitor? Mai întâi iniţiativa de a merge pe sârmă ar fi a copilului. El ar decide să facă asta, pentru că la celălalt capăt al acestui parcurs se află ceva ce îşi doreşte cu adevărat să obţină. Părintele iubitor s-ar arăta interesat, punându-i întrebări care să îl ajute să îşi dea seama cât de mare este dorinţa şi cât de serioasă motivaţia lui, care sunt resursele pe care se poate baza în acest demers. Apoi, îl va lăuda pentru decizia luată şi pentru determinarea lui, îl va însoţi şi îl va asista fiind gata să îl ajute în cazul în care copilul îi solicită acest lucru. Va fi un martor atent şi empatic al fiecărui pas înainte făcut de copil. Va întinde plasa care îl va securiza în cazul unei căderi: copilul va şti că indiferent de rezultat, va fi primit cu zâmbetul pe buze cu dragoste şi îmbraţişări şi va fi felicitat pentru că a încercat.

Un părinte iubitor, i-ar explica copilului că nu există eşec ci doar încercări, experienţe din care putem învăţa cum să facem pentru a ajunge la performanţă.

     Dacă vă doriţi un copil performant învăţaţi să îl ascultaţi, observaţi-l, ajutaţi-l să se cunoască în unicitatea lui, să se accepte şi să se iubească. Nu trasaţi drumul dinainte, nu îl siliţi să sară mai sus decât poate şi decât îşi doreşte. Lăudaţi-l pentru calităţile şi reuşitele lui. Nu îl comparaţi cu alţii şi mai mult decât orice nu vă identificaţi cu el.

Nu uitaţi, copilul dumnevoastră este diferit şi merită să aibă libertatea de a –şi alege propriul drum şi de a trăi propriile experienţe.

Performanţa poate fi atinsă de fiecare dintre noi, cu toţii avem potenţialităţi pentru anumite domenii, rămâne doar să aflăm care sunt acestea.

Autor: Specialist Centrul Confident – psiholog, consilier dezvoltare personala Roxana Mihailescu



Lasă un răspuns