Dragostea şi borcanul de zacuscă

Aş dori să nu încep cu generalizări, dar alăturarea termenilor din titlu m-a amuzat şi întristat în acelaşi timp şi doresc să vă împărtăşesc motivul. Ei bine, noi românii iubim prin mâncare, doar „dragostea trece prin stomac”, nu-i aşa? Când vrem să socializăm cu cei dragi pregătim mese întinse.

Iubim şi suntem iubiţi prin cantităţi interminabile de pachete, pacheţele şi borcane de acasă care vin odată cu noi, vin fără noi, vin cu mama, tata, cu rude, cunoştinţe… sigur vin. Ei bine, „parafrazându-l pe Lévi-Strauss, putem spune că pachetul de acasă nu este bun de mâncat, este bun de iubit”. Pachetul acesta conţine sentimente, conţine legătura cu „acasă”, comunică ceva ce nu se mai spune în cuvinte, dacă s-a spus cândva, ci se transmite prin „alimente cu grijă”, cum spunea antropologul Vintilă Mihăilescu într-un articol.

Obsesia aceasta cu multe feluri de mâncare la masă, la sărbători, la nunţi, în vizite când ne aşezăm şi ne îndopăm cu multă mâncare (prea multă) vine probabil din perioada comunistă când hrana era greu de găsit iar părinţii erau foarte inventivi în a găsi căi de a o procura sau de a inventa reţete pentru produsele pe care le achiziţionau. Exista şi frica că poate mâine nu mai au ce cumpăra şi ce pune pe masă copiilor. Dar revenind în zilele noastre, încă, la nunţi, botezuri, se serveşte exagerat de multă mâncare. Am avut experienţa de a participa la o nuntă la care erau şi invitaţi din afara ţării (Anglia, Polonia, Germania). Au fost absolut şocaţi că „încă un fel de mâncare a aterizat pe masă”.

Este foarte clar că mâncarea compensează ceva, acum când nu mai există problema lipsei de alimente. Ar putea fi o conexiune ceea ce am observat, şi anume, că românii nu îşi exprimă sentimentele verbal, sau şi le exprimă greu, nu se simt în largul lor să spună „te iubesc”, aici referindu-mă la generaţii diferite, părinţi-copii-bunici. Mâncarea, în acest caz, devine o formă de comunicare, a sentimentelor, a grijii care nu se exprimă prin cuvinte. Dacă refuzi mâncarea, se supără foarte tare, le refuzi dragostea de fapt. Dacă le spui, părinţilor, bunicilor, de exemplu: „eu ştiu că mă iubiţi, dar nu trebuie să mă îndopaţi!” vei vedea surpriza în ochii lor şi bucuria, în acelaşi timp. Ai spus tu, acel lucru pe care ei se căzneau să îl facă înţeles prin sarmale.

Sunt de acord că generaţiile de 50+ şi mai mari au fost crescute şi educate într-un anumit fel, nu s-a stimulat comunicarea liberă, au avut anumite modele şi ei fac acum ceea ce cred că e mai bine, având cele mai bune intenţii. Mâncarea de acasă este foarte bună – nu contest! – şi este preţuită la rang de delicatesă dar poate o comunicare vebală ar deschide mai multe porţi, ar uşura greutăţi, ar necesita mai puţină muncă, mai puţin efort şi ar exista asigurarea că mesajul a fost înţeles. Propun să le spunem ceea ce simţim celor dragi, să îi asigurăm că pe ei îi iubim necondiţionat dar că şi zacusca este minunată, pentru că au pus sentimentele lor de părinţi, bunici şi mătuşi în borcane.

Merg să îmi verific stocul de zacuscă! Spor la spus :”te iubesc”!

 Articol de Psiholog Cristina Eftimie